Morfologia melcilor

      Gasteropodele aparţin ordinului Animalia, încrengăturii Mollusca (latină molluscus, mollis = moale), subîncrengăturii Conchifera (masa viscerală este protejată de cochilie), clasei Gastropoda (greacă gaster = stomac şi podos = picior). Speciile terestre de melci comestibili, a căror dimensiune variază de la 1 mm la gigantul melc african, care ocazional poate atinge în diametru 312mm, aparţin subclasei Pulmonata (latină pulmo = plămân), ordinului Stylommatophora (greacă: stylos=aici tentacul; omma=ochi; phorein=a purta) caracterizat prin faptul că ochii sunt situaţi în vârful tentaculelor mari.
     Corpul melcului este constituit din trei părţi distincte : cap, picior, masă viscerală şi este protejat la exterior de cochilie. Capul, slab delimitat de restul corpului, prezintă anterior, pe faţa sa ventrală gura, mărginită de două buze laterale (lobi bucali), iar pe partea dorsală două tentacule mari, cu rol olfactiv şi vizual, şi două tentaculele mici, bogate în terminaţii senzitive.
     Piciorul este o talpă, lată şi groasă, constituită aproape în întregime din muşchi, dispuşi în diferite direcţii, care pot da mişcări variate piciorului. Sub orificiul bucal, în fundul şanţului care separă capul de marginea anterioară a piciorului, se deschide glanda pedioasă, care produce substanţă mucoasă cu triplu rol: i) protejează tegumentul moale şi ciliat, de pe talpa piciorului de eventualele leziuni; ii) lubrefiază drumul, facilitând înaintarea melcului; iii) serveşte ca adeziv de contact, mucus care în contact cu aerul se întăreşte.
     Masa viscerală, dispusă deasupra piciorului, are forma unui con învârtit în spirală şi este acoperită cu un tegument (manta), care emite o secreţie calcaroasă cu rol în formarea cochiliei şi repararea eventualelor spărturi ale acesteia. Melcii au un singur rinichi, un singur orificiu auditiv şi un singur plămân. Marginea anterioară a mantalei la speciile genului Helix, formează o margine evidentă - brâul mantalei, care adăposteşte numeroase glande calcaroase cu rol în sinteza straturilor cochiliei.
     Anterior, mantaua se detaşează de masa viscerală şi se răsfrânge ca un pliu, delimitând în acest mod cavitatea pulmonară, al cărei perete, foarte plisat şi vascularizat, funcţionează ca un plămân. Cavitatea pulmonară comunică cu exteriorul printr-un orificiu numit pneumostom, dispus pe brâul mantalei, în partea dreaptă a corpului melcului, alături de orificiul anal.
     Cochilia tipică a gasteropodelor este tristratificată, spiralată, conică şi este alcătuită din anfracte tubulare. Începând de la vârful cochiliei denumit apex, anfractele cresc în dimensiuni şi se răsucesc în jurul unui ax central denumit columelă. Posterior, columela ajunge până la o înfundătură, formată de peretele extern al cochiliei – ombilicul.
     Cochilia comunică cu exteriorul printr-o deschizătură denumită apertură, pe unde animalul îşi poate scoate afară capul şi piciorul sau şi le poate retrage în cochilie; marginea ei se numeşte peristom. În condiţii de mediu nefavorabile melcul îşi închide apertura cu un capac, numit epifragmă.
     Pentru aprecierea cochiliei se urmăresc patru caracteristici: mărimea, forma, coloraţia cochiliei şi sensul spiralizării.
     Toamna, în apropierea iernii, melcul se retrage timp îndelungat în interiorul cochiliei, îşi reduce procesele metabolice şi intră într-o perioadă de letargie cunoscută sub denumirea de hibernare; un proces asemănător se înregistrează şi vara, pe timp de secetă, când melcul estivează

Anatomia internă a melcilor

     Tegumentul melcului este alcătuit dintr-o epidermă monostratificată, în care se găsesc glandele unicelulare mari şi o dermă, bogată în fibre conjunctive şi celule pigmentare.
     Musculatura este foarte dezvoltată, mai ales în regiunea piciorului, unde se prezintă sub forma a numeroase benzi late, de culoare albă.
     Gasteropodele şi-au dezvoltat mai multe modalităţi de a-şi obţine oxigenul necesar din mediul în care trăiesc. Până la o anumită limită, tegumentul, şi în special mantaua, joacă un rol important în respiraţie. Melcii pulmonaţi respiră prin plămân, iar mişcarea de respiraţie este produsă de pulsarea ritmică a planşeului pulmonar.
     Aparatul circulator este alcătuit din inimă, artere, vene şi sistemul lacunar, prin care circulă sângele (hemolimfa). Inima (cordul) este un organ musculos, cavitar, format dintr-un auricul şi un ventricul şi învelit într-un un pericard transparent. În organismul melcului, sângele acestuia este incolor, dar în contact cu aerul devine albastru ca urmare a oxidării pigmentului respirator hemocianina, solvit în sânge, care conţine cupru şi nu fier ca hemoglobina mamiferelor. Cantitatea de sânge aflată în organismul melcului reprezintă 1/5-1/6 din greutatea totală a acestuia.
     Sistemul nervos de forma unui inel dispus în jurul esofagului, cuprinde dorsal doi ganglioni cerebroizi, legaţi între ei prin comisura cerebroidă, iar ventral o masă nervoasă alcătuită din ganglionii pedioşi, pleurali, parietali şi viscerali. Părţile laterale ale inelului nervos esofagian sunt constituite din două cordoane nervoase alăturate: conectivul cerebropedios şi conectivul cerebropleural.
     Organele de simţ sunt reprezentate de : i) ochi, organele văzului, situaţi la majoritatea gasteropodelor în vârful tentaculelor cefalice; ii) tentacule, în număr de două, care conţin celule chemoreceptoare şi tactile. La stilomatofore organele simţului tactil sunt reprezentate de tentaculele labiale, cu ajutorul cărora melcii îşi „pipăie” drumul; iii) simţul olfactiv este asigurat prin două plăci olfactive, formate din celule senzitive, situate sub epidermă; iv) statociştii sunt organele echilibrului, fiind localizaţi lângă ganglionii pedioşi.
     Aparatul digestiv al melcului este alcătuit din tubul digestiv (orificiul bucal, faringe, esofag, stomac, intestin, rect şi anus) şi glandele anexe (glande salivare şi hepatopancreas).
     Mâncarea este introdusă prin orificiul bucal şi trece în continuare în faringe, care este musculos şi bine delimitat. Pe peretele ventral al bulbului faringian se află o limbă puternică numită odontofor (rotela), întărită de un cartilaj şi acoperită de radulă. Opus radulei, pe peretele dorsal al cavităţii faringiene, se află o falcă cornoasă, de forma unei plăci semilunare cu 5-7 coaste transversale, numită maxilă.Prin mişcarea simultană şi antagonică a celor două formaţiuni are loc tăierea şi mărunţirea hranei.